Imperiul Bizantin a căzut în 1453, când armata sultanului Mehmed al II-lea a cucerit Constantinopolul. Orașul avea ziduri puternice, dar apăra un stat care pierduse, în timp, teritorii, venituri și oameni. Jefuirea capitalei de către cruciați în 1204, luptele interne din secolul al XIV-lea și extinderea otomană în Anatolia și în Balcani au redus treptat resursele de care dispuneau împărații bizantini.
În Țara Românească și Moldova, legăturile cu lumea bizantină erau deja strânse înainte de asediu. Patriarhia de la Constantinopol a recunoscut mitropolia Țării Românești în 1359, iar în 1401 l-a recunoscut pe Iosif ca mitropolit al Moldovei. Prin aceste legături și prin contactele cu mănăstirile din Balcani și de la Muntele Athos au circulat cărți de slujbă, icoane și modele de organizare bisericească. O parte dintre ele a ajuns la nord de Dunăre prin intermediul bisericilor ortodoxe slave din Balcani.
După 1453, domnii români au continuat să sprijine mănăstiri ortodoxe din afara hotarelor și au adaptat tradițiile primite la nevoile principatelor. Urmele acestei moșteniri se văd în pictura de la Voroneț, în cărțile de slujbă traduse în română și în pravilele tipărite în secolul al XVII-lea. În ele se întâlnesc texte de drept bizantin și soluții adaptate vieții locale.
De la jefuirea Constantinopolului la cucerirea otomană
În 1204, participanții la Cruciada a patra au cucerit și jefuit Constantinopolul. Au întemeiat acolo Imperiul Latin, iar fostele teritorii bizantine s-au împărțit între mai multe puteri. Unul dintre statele bizantine formate atunci, cel cu centrul la Niceea, a recuperat capitala în 1261, sub Mihail al VIII-lea Paleologul. Împăratul a refăcut biserici și clădiri publice, însă stăpânea un teritoriu mai restrâns decât cel de dinaintea cruciadei.
În secolul al XIV-lea, războaiele civile pentru tron au sărăcit zonele rurale și au consumat resursele necesare apărării. Ciuma a lovit Constantinopolul în 1347, iar populația imperiului a scăzut în a doua jumătate a secolului. Între timp, otomanii au cucerit orașe importante din Anatolia, printre care Niceea în 1331. Din 1354, au avut la Gallipoli o bază pe malul european al Dardanelelor, de unde și-au extins stăpânirea în Balcani.
Pe măsură ce pierdea provincii, curtea imperială încasa mai puține taxe și avea mai puțini oameni la dispoziție pentru armată. În 1452, Mehmed al II-lea a ridicat fortăreața Rumeli Hisarı pe malul european al Bosforului. Poziția îi permitea să controleze mai bine trecerea navelor și să îngreuneze aprovizionarea capitalei dinspre Marea Neagră.
Asediul a început în aprilie 1453. Artileria otomană a lovit zidurile de pe uscat, iar flota a obligat apărătorii să își împartă oamenii între mai multe puncte. Împăratul Constantin al XI-lea a primit sprijin de la genovezi și venețieni, însă ajutorul a fost prea mic pentru a schimba raportul de forțe. La 29 mai, otomanii au pătruns în oraș, iar împăratul a murit în luptă. Cucerirea capitalei a pus capăt puterii imperiale bizantine și a făcut din Constantinopol centrul Imperiului Otoman.
Cum a ajuns tradiția bizantină în bisericile românești
În 1359, la cererea domnului Nicolae Alexandru, Patriarhia Constantinopolului l-a recunoscut pe Iachint de Vicina ca mitropolit al Țării Românești, cu scaunul la Curtea de Argeș. În Moldova exista deja o organizare bisericească atunci când, în vremea lui Alexandru cel Bun, patriarhia l-a recunoscut pe mitropolitul Iosif. Aceste legături au integrat cele două mitropolii în rețeaua bisericească ortodoxă condusă de la Constantinopol.
Tradiția se transmitea și prin cărțile folosite la slujbe. Multe texte religioase grecești au circulat în traduceri slavone, iar în principate slavona a fost folosită multă vreme în biserică și în cancelariile domnești. Alfabetul chirilic, preluat prin cultura scrisă slavă, a servit și la redactarea textelor românești. Un exemplu este scrisoarea din 1521 a lui Neacșu din Câmpulung, în care acesta îl avertiza pe judele Brașovului despre mișcările trupelor otomane.
Traducerea cărților de slujbă a făcut această tradiție mai accesibilă celor care vorbeau româna. În 1679, mitropolitul Dosoftei a tipărit la Iași Dumnezăiasca Liturghie, tradusă din greacă. Forma slujbei s-a păstrat, iar credincioșii au putut urmări textul în limba pe care o foloseau zi de zi.
Relațiile cu lumea ortodoxă au continuat și în sens invers. Domni precum Neagoe Basarab în Țara Românească și Petru Rareș în Moldova au sprijinit așezăminte religioase din țările lor și din afara hotarelor. Banii și obiectele de cult oferite unor mănăstiri de la Muntele Athos și din alte centre ortodoxe au ajutat comunitățile de acolo să își continue activitatea. Prin astfel de donații, principatele au preluat un rol de sprijin pe care îl avuseseră și împărații bizantini.
Unde se vede moștenirea bizantină în artă și în legile vechi
La Biserica Domnească Sfântul Nicolae din Curtea de Argeș se păstrează picturi din secolul al XIV-lea. Ele arată că modelele artistice bizantine erau folosite în Țara Românească încă din vremea primilor Basarabi. În Moldova, zugravii au dus scenele religioase și pe fațadele bisericilor. La Voroneț, Judecata de Apoi ocupă peretele exterior de vest, iar la Sucevița, Scara Sfântului Ioan Scărarul înfățișează drumul călugărilor spre mântuire.
Cele opt biserici pictate din nordul Moldovei înscrise în patrimoniul mondial UNESCO ilustrează felul în care artiștii locali au folosit teme din pictura bizantină. Pe fațade, scenele alcătuiesc serii care pot fi urmărite din exterior. Privitorul vede cum se leagă episoadele între ele, așa cum ar urmări povestea spusă de mai multe imagini dintr-o carte.
Influența se vede și în două culegeri de legi tipărite în limba română. Cartea românească de învățătură a apărut în Moldova în 1646, sub Vasile Lupu. Îndreptarea legii a fost tipărită în Țara Românească în 1652, sub Matei Basarab. Cei care le-au alcătuit au preluat norme din surse greco-bizantine și le-au adaptat la instituțiile, termenii și situațiile întâlnite în principate.
Istoricul Nicolae Iorga a numit această continuitate Bizanț după Bizanț. O frescă de la Voroneț, o carte de slujbă tipărită la Iași și o pravilă de la Târgoviște arată trei feluri în care a funcționat. Zugravii au mutat scenele pe fațade, traducătorii au făcut slujba accesibilă în română, iar cărturarii au pus reguli vechi în cuvinte potrivite vieții din principate.
Lasă un răspuns